Situațiile descrise în acest articol se bazează pe experiențele reale ale unor părinți dintr-una dintre școlile considerate „de elită” din Chișinău. Au fost menționate doar cazurile mai puțin grave — cele mai severe nu au fost incluse, pentru a nu sensibiliza excesiv publicul. Dacă acestea sunt realitățile dintr-o școală „de elită”, ne putem întreba cu îngrijorare ce se întâmplă în celelalte.
Un sfat practic pentru părinții care se confruntă cu situații de bullying:
Nu vă limitați la discuții verbale cu profesorii sau directorul. Puneți totul în scris.
Redactați o plângere clară și depuneți-o la administrația școlii în două exemplare — semnate și datate. Un exemplar îl lăsați la secretariat, celălalt vi-l însușiți cu semnătura persoanei responsabile care l-a primit. Solicitați explicit un răspuns în scris și într-un termen rezonabil.
Întreaga procedură trebuie documentată: cine s-a adresat, când, ce măsuri au fost luate și ce rezultate au fost obținute. Aceste documente trebuie semnate de părinții victimei, de părinții agresorului, de psihologul școlar și de director.
De ce contează acest lucru?
Hârtia nu minte. Ea arată clar cine a știut, cine a acționat și cine a ales să nu facă nimic. Odată și odată, directorii și profesorii vor trebui să răspundă pentru sinuciderile elevilor din școlile pe care le conduc — măcar prin demisii, dacă nu prin răspundere penală pentru inacțiune. Iar pentru aceasta este nevoie de dovezi clare, scrise, semnate.
Abia atunci cred că vom vedea o responsabilizare reală a sistemului.
Și nu uitați — ca părinte, nu aveți nimic de pierdut urmând această procedură. Dar aveți tot de câștigat: liniștea și sănătatea copilului vostru. Iar asta nu are preț.
Statisticile cazurilor de bullying oficiale și cele neoficiale sunt ambele în creștere — însă cele neoficiale le depășesc cu mult pe cele oficiale. Copilul tău suferă. Și toți știu. Și nimeni nu face nimic. De ce?
Școala tăcerii. „Nu pârî!” Copiii respectă o regulă nescrisă, prezentă încă din clasele primare: nu denunți ce se întâmplă. Această regulă se aplică cu precădere cazurilor de violență între colegi. Cel care merge la profesor să relateze ce i s-a întâmplat — lui sau altcuiva — este etichetat drept „pârâtor” și marginalizat de o bună parte a clasei. Victima ajunge să fie privită cu dispreț, iar martorii evită să intervină tocmai pentru a nu fi catalogați la fel. Indiferent cât de gravă și de nedreaptă este situația, în mentalitatea colectivă a copiilor, încălcarea acestei reguli este considerată mai gravă decât injustiția în sine. Aceste norme se discută deschis în grupurile de copii pe Viber și alte platforme de mesagerie.
Ce se întâmplă în grupurile de Viber ale copiilor voștri?
Un aspect îngrijorător, mai puțin discutat, este violența verbală din grupurile de chat ale copiilor — grupuri pe Viber, create aparent pentru teme și anunțuri școlare, dar care au devenit, în multe cazuri, spații nesupravegheate unde se întâmplă lucruri pe care niciun părinte nu și le-ar imagina.
Copii din clasele primare — da, clasele primare — înjură, umilesc și amenință cu bătaia alți colegi. Motivul? Uneori atât de simplu precum faptul că cineva și-a exprimat o părere pe grup sau nu a fost de acord cu ceilalți.
Când aceste mesaje au fost arătate părinților și profesorilor, reacția a fost de uluire totală. Nu le venea să creadă că propriii lor copii — micuți de 9,10 ani — sunt capabili de un asemenea limbaj și de asemenea amenințări.
Dar copiii au aflat rapid. Și au acționat la fel de rapid: au șters istoricul conversațiilor și au ieșit din grupuri — exact în momentul în care părinții le-au cerut telefoanele să vadă cu ochii lor ce citiseră.
Gândiți-vă o clipă la asta.
Un copil de clasa a treia sau a patra știe deja să șteargă dovezile. Știe că ceea ce a scris este greșit. Și totuși o face.
Când ați intrat ultima dată în grupul de chat al clasei copilului vostru? Știți ce se scrie acolo?
Nu este vorba despre a le invada intimitatea — este vorba despre a ști ce se întâmplă în viața copilului vostru. Uneori, câteva minute petrecute cu telefonul copilului în mână pot dezvălui o realitate pe care acesta nu v-ar spune-o niciodată de bună voie.
Victimele sunt, de regulă, copii liniștiți, retrași sau nou-veniți în clasă. Și da — inclusiv copiii din familii înstărite devin ținte ale bullying-ului. Chiar dacă copilul se destăinuie părintelui, o va face tîrziu, cind deja situația devine insuportabilă și chiar și atunci îl roagă să nu se implice la școală de frică că colegii o să se poarte și mai urît cu el.
Agresorii acționează în grup. Astăzi, agresorul nu mai este unul singur. Este vorba despre grupuri — adesea formate din fete din aceeași clasă — care intimidează atât fete, cât și băieți, verbal și fizic, inclusiv în ciclul primar. Formele de agresiune variază: jigniri legate de înfățișare sau vestimentație, aruncarea lucrurilor victimei de pe bancă, alungarea acesteia de la locul ei, interzicerea accesului la toaletă în pauze, răspândirea de zvonuri false pentru a stârni conflicte. Aceste agresoare nu provin, în mod necesar, din medii vulnerabile — unele fac parte din familii considerate respectabile, unde nimeni nu ar fi bănuit un astfel de comportament.
Părinții se împart în mai multe categorii: unii nu știu ce se întâmplă; alții știu și încearcă să remedieze situația. Există însă și părinți care consideră că un copil agresiv este, de fapt, un „lider” sau un copil „energic”, și că acest comportament îi formează caracterul. Paradoxal, aceiași părinți reacționează vehement dacă cineva îi atinge propriul copil. Totodată, atitudinea față de profesori și colegi este adesea modelată acasă: dacă mama vorbește urât despre aceștia, copilul va prelua exact aceeași perspectivă.
Solidaritatea agresorilor. În rarele cazuri în care victima își face curaj să meargă la profesor, agresoarea izbucnește în plâns, neagă totul, iar prietenele sale sar imediat în apărare, contrazicând spusele victimei.
Profesorii sunt, în mare parte, nepregătiți să recunoască și să gestioneze bullying-ul — în ciuda politicilor existente și a sesiunilor de formare pe această temă. Răspunsul cel mai frecvent întâlnit este: „Nu putem proteja copiii de toate experiențele negative. Viața nu e roz. Așa se pregătesc ei pentru viață.” Există, desigur, și profesori cu toleranță zero față de bullying, care intervin ferm. Dar mulți aleg să discute diplomatic cu părinții agresorilor, sperând că aceștia vor rezolva situația — ceea ce, în majoritatea cazurilor, nu se întâmplă.
Psihologii școlari. Deși există profesioniști valoroși în Moldova și cultura terapiei a crescut, în multe școli psihologul există doar pe hârtie. Slab pregătiți, deconectați de realitatea școlii, aceștia nu se autosesizează în cazurile de bullying și nu doresc să-și îmbunătățească competențele. Cu toate acestea, ocupă postul de psiholog timp de zeci de ani, deoarece tinerii specialiști refuză să accepte salariile mici oferite.
Directorii împărtășesc, în general, aceeași lipsă de înțelegere față de fenomenul bullying-ului. Situațiile descrise mai sus nu sunt recunoscute ca atare. În schimb, se entuziasmează când aud de cazuri în care un copil cu câteva kilograme în plus este numit „gras” — aceea le pare bullying veritabil. Când un părinte ajunge la director cu o problemă, prima reacție este defensivă: „De ce nu se plâng și alți părinți? Poate copilul dumneavoastră este de vină?”
Motivele pentru care alți părinți nu se plâng sunt multiple: nu toți copiii le povestesc părinților prin ce trec — de teamă să nu fie certați, sau din convingerea că nimic nu se va schimba. Majoritatea părinților ai căror copii și-au luat viața mărturisesc că nu știau de dramele trăite de aceștia la școală. Părinții care s-au adresat o dată și nu au găsit interlocutori dispuși să-i asculte, nu mai revin — iar copilul continuă să îndure sau este transferat la altă școală.
Directorilor nu le convine să recunoască existența unor astfel de probleme în instituțiile pe care le conduc. Măsurile concrete sunt luate extrem de rar — de obicei abia când un părinte disperat face publică situația pe rețelele de socializare, cu fotografia agresorului și numele școlii. Un alt obstacol îl reprezintă relațiile personale dintre director și părinții agresorilor: prietenii, cunoștințe, intervenții „de sus”, sponsorizări pentru diverse evenimente școlare.
Procedurile lipsesc cu desăvârșire. Școlile nu dispun de un protocol clar și public privind gestionarea cazurilor de bullying — un document cunoscut atât de copii, cât și de părinți, care să precizeze cui te poți adresa și cum va fi soluționată problema. Nu o problemă pasată de la un cadru didactic la altul, ci una efectiv rezolvată.
Nimeni nu-și asumă răspunderea. Un copil agresor — sau un grup de agresori — reprezintă o bătaie de cap, mai ales atunci când situația nu poate fi rezolvată rapid. Nimeni nu dorește conflicte: nici cu părinții, nici cu directorul. A recunoaște existența bullying-ului în școală înseamnă a admite că instituția are probleme — ceea ce afectează imaginea directorului și a cadrelor didactice. Uneori, rezolvarea implică Poliția, Ministerul Educației sau alte instituții specializate, generând publicitate negativă. Și atunci… e mai simplu să închizi ochii. Ei văd, ei tac, ei întorc capul.
Nu contează că acel copil suferă, că nu mai vrea să meargă la școală, că are atacuri de panică, că nu doarme, că rămâne cu traume pe viață. Sau că moare. Școala îi „pregătește pentru viață” — nu îi învață să-și asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni sau inacțiuni, ci îi învață să paseze problema mai departe, să întoarcă privirea de la nedreptate, să se prefacă că nu văd și nu aud, atâta vreme cât nu sunt ei înșiși afectați.
Nimeni nu vrea să se gândească la consecințele pe termen lung ale bullying-ului — atât asupra victimei, cât și asupra agresorului. Să nu uităm că o parte dintre adulții agresivi de astăzi sunt aceiași agresori din școală care nu au răspuns niciodată pentru faptele lor. Cărora sistemul le-a transmis, tacit, că ceea ce fac este acceptabil. Dacă un copil înjură, bate, umilește și nu este sancționat, de ce ar proceda altfel când va fi adult?
Dacă victima bullying-ului a îndurat ani de zile — transformându-se dintr-un copil vesel și energic într-unul tăcut, inhibat și temător — de ce ar apela la poliție când va fi agresată verbal sau fizic la vârsta adultă? A înțeles deja, de la o vârstă fragedă, că statul nu îi va oferi ajutorul de care are nevoie. Și, la fel ca atunci, va îndura în tăcere. Sau nu va mai îndura deloc. Iși va curma viața..
Să nu-i mai privim pe copii ca pe niște ființe mici care vor crește și vor uita, care se vor schimba de la sine. Aceste traume nu se uită. Mai ales dacă mediul nu se schimbă.
Pentru fiecare copil care își ia viața, suntem cu toții responsabili — cei care știam prin ce trece și nu am făcut nimic. Prieteni, părinți, frați, surori, vecini, profesori, directori — și până la Ministrul Educației, care cunoaște realitatea din școli și numărul îngrijorător de cazuri de violență, dar nu întreprinde nicio schimbare concretă.
Nu există copii „străini”.
Ministerul Educației s-a lăudat recent cu vizita sa în Marea Britanie. Ne place să ne mândrim cu deplasările în străinătate. Mi-ar plăcea mult mai mult să se mândrească cu implementarea reală, în școlile noastre, a politicilor de sănătate mintală a copiilor — așa cum se face în Marea Britanie.
Pentru părinții interesați, mai jos găsiți link-urile către actele normative în vigoare cu privire la bullying în școlile din Republica Moldova.
Vă încurajez ca la următoarea ședință cu părinții să îi întrebați direct pe diriginte și pe directorul școlii dacă cunosc aceste acte normative și care sunt procedurile concrete de prevenire și combatere a cazurilor de bullying în instituția în care învață copiii voștri.
Dacă insistăm, ca părinți, pentru implementarea unor proceduri reale și eficiente, poate reușim să prevenim tragedii precum cea care s-a întâmplat în aceste zile…
Codul Educației Republicii Moldova
Ordinul Nr. 1024 din 13-10-2022 privind aprobarea Metodologiei cu privire
la prevenirea și combaterea bullying-ului https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=134051&lang=ro
Recomandările UNICEF pentru prevenirea, identificarea și intervenția în cazurile de bullying în instituțiile de învățământ
